Care sunt cauzele ecomprezisului/ enurezisului sau „constipatia cronica” ?

Tulburarile de eliminare apar la copiii care au probleme sa mearga la toaleta – pentru a urina sau a defeca. Desi nu este o situatie rara pentru copiii mici sa aiba „accidente”, poate deveni o problema daca apare mai frecvent de 3 ori pe luna, in special la copiii cu varsta peste 5 ani. Exista doua tipuri de tulburari de eliminare: enurezisul si encoprezisul: – encoprezisul reprezinta eliminarea scaunului in alte locuri in afara de toaleta, cum ar fi chilotei sau pe podea; acest comportament poate avea un scop sau nu – enurezisul reprezinta urinarea in alte locuri decat toaleta. Enurezisul care apare noaptea sau udarea patului, este cel mai frecvent tip de tulburare de eliminare. La fel ca si pentru encoprezis acesta poate avea un scop sau nu. Cat de frecvent este encoprezisul? Encoprezisul este destul de frecvent, desi multe cazuri nu sunt raportate datorita sentimentelor de rusine ale copilului sau ale parintilor. Se estimeaza ca intre 1,5 si 10% dintre copii au encoprezis. Afectiunea este mai frecventa la baieti decat la fete. In plus fata de eliminarea scaunului in locuri nepotrivite, copilul cu encoprezis poate avea si alte simptome: – lipsa apetitului – dureri abdominale – diaree – mancarimi in regiunea anala datorita scaunelor diareice frecvente – scaderea interesului pentru activitati fizice – retragerea din interactiunea cu parintii si prietenii – modificarea comportamentului datorat cresterii peristaltismului intestinal. Alte probleme asociate cu encoprezisul Un copil cu encoprezis prezinta risc pentru probleme emotionale si sociale legate de aceasta afectiune. Ei pot dezvolta probleme legate de stima de sine, pot deveni deprimati, se descurca greu la scoala si refuza sa socializeze cu alti copii, inclusiv refuza sa mearga la petreceri si la evenimente care implica ramasul peste noapte. Ridiculizarea de catre prieteni si critica din partea membrilor familiei adaugate stimei de sine scazute, pot contribui la izolarea sociala a copilului. Daca copilul nu dezvolta obiceiuri sanatoase pentru peristaltismul intestinal, ei pot suferi de constipatie cronica. Cauze Cel mai frecventa cauza a encoprezisului este constipatia cronica, inabilitatea de a elimina scaunul din intestin. Aceasta poate apare din mai multe motive, incluzand stresul, ingerarea unei cantitati insuficiente de apa (ceea ce face ca fecalele sa aiba consistenta crescuta si sa treaca mai greu prin intestin) sau o durere determinata de o leziune la nivelul anusului (orificiul de deschidere al rectului prin care se elimina scaunul). Cand un copil este constipat, se dezvolta o masa mare de fecale care destind rectul. Aceasta intindere a rectului determina o functionare precara a terminatiilor nervoase din zona rectului si copilul nu mai simte nevoia sa mearga la toaleta sau nu mai realizeaza cand iese scaunul. Masa de fecale poate deveni compactata – prea mare sau prea dura pentru a se elimina fara durere. In final, musculatura care tine fecalele in rect nu mai face fata. Desi masa mare si dura de fecale nu poate trece, se poate scurge o cantitate de lichid pe langa masa compactata determinand murdarirea lenjeriei. Factori care pot contribui la aparitia constipatiei: – dieta saraca in fibre – lipsa exercitiilor fizice – teama sau repulsia de a folosi toalete straine, cum ar fi cele publice – modificarea rutinei de toaleta; spre exemplu, cand copilul merge la scoala si exista un anumit program de folosire a toaletei. Alta cauza posibila a encoprezisului o reprezinta problemele fizice legate de peristaltismul intestinal. Un copil poate dezvolta encoprezis datorita fricii sau frustrarii legate de invatarea folosirii olitei sau toaletei. Evenimente stresante in viata copilului, cum ar fi o boala in familie au aparitia unui frate, pot contribui la aceasta tulburare. In unele cazuri, copilul refuza sistematic sa foloseasca toaleta. Diagnostic Daca sunt prezente simptome, medicul va incepe o evaluare prin obtinerea unui istoric medical complet si o examinare fizica. Medicul poate folosi anumite teste, cum ar fi radiografiile, pentru a elimina cauze posibile ale constipatiei, cum ar fi o afectiune a intestinului. Daca nu se identifica nici o afectare fizica medicul va pune diagnosticul pe baza simptomelor prezente si a obiceiurilor de defecatie. Tratament Scopul tratamentului este prevenirea aparitiei constipatiei. Educarea copilului si a familiei despre aceasta afectiune este, de asemeni, o parte importanta a tratamentului. Tratamentul incepe cu evacuarea oricaror urme de fecale ce ar putea fi compactate la nivelul colonului (intestinul gros). Urmatorul pas este incercarea de a mentine continutul intestinal moale si usor de eliminat. In cele mai multe cazuri, acest lucru poate fi obtinut prin modificarea dietei copilului, programarea de momente de-a lungul zilei in care copilul sa folosesca toaleta, incurajarea si rasplatirea schimbarilor in bine ale obiceiurilor de folosire a toaletei. In cazurile mai severe, medicul poate recomanda folosirea de laxative pentru a reduce constipatia. Psihoterapia (o forma de consiliere) poate fi folosita pentru a ajuta copilul sa treaca peste rusine, vinovatie sau stima de sine scazuta asociate cu aceasta tulburare. Evolutie Encoprezisul se amelioreaza odata cu cresterea copilului, desi problema poate apare si dispare pe parcursul mai multor ani. Cele mai bune rezultate apar cand sunt abordate in tratament toate aspectele: educational, comportamental si emotional. Copilul poate avea accidente ocazionale pana cand musculatura intestinala isi reia tonusul si controlul asupra miscarilor intestinale. Preventie Desi nu este posibila prevenirea encoprezisului, tratarea precoce, imediat ce au aparut simptomele, poate reduce aparita frustrarii si a problemelor emotionale, precum si a complicatiilor potentiale legate de aceasta afectiune. In plus, o atitudine pozitiva si rabdatoare cu copilul in timpul invatarii folosirii olitei si toaletei poate ajuta la prevenire aparitiei temerilor sau a sentimentelor negative legate de folosirea toaletei.

Ce reprezinta sindromul Asperger?

Sindromul Asperger este o afecţiune neurologică numită după fizicianul vienez, Hans Asperger. Acesta a publicat în anul 1944 o lucrare care a descris un model de comportament la mai mulţi băieţi tineri, care aveau inteligenţă şi dezvoltare lingvistică normale, care însă dovedeau comportamente similare autismului şi deficienţe marcante ale abilităţilor sociale şi de comunicare. În ciuda publicării acestei lucrări în anii 1940, abia în 1994 sindromul Asperger a fost adăugat la DSM IV şi abia în ultimii ani a fost recunoscut de profesionişti şi părinţi. Persoanele cu sindrom Asperger pot avea o varietate de caracteristici, iar deficienţa poate varia între uşor şi sever. Persoanele cu sindrom Asperger au deficienţe marcante în ceea ce priveşte abilităţile sociale, au dificultăţi în caz de tranziţie sau schimbare şi preferă asemănarea. Deseori ei au obiceiuri obsesive şi pot fi preocupaţi de un anume subiect de interes. Au mari dificultăţi în a citi indicii non-verbale (limbajul corpului) şi deseori au dificultăţi în a determina în mod corect spaţiul corporal. Deseori suprasensibili la sunete, gusturi, mirosuri şi viziuni, persoanele cu sindrom Asperger pot prefera haine moi, anumite mâncăruri şi pot fi deranjaţi de sunete şi lumini pe care nimeni altcineva nu pare că le aude ori vede. Este important să ne amintim că persoana cu sindrom Asperger percepe lumea foarte diferit. De aceea, multe comportamente care par ciudate sau neobişnuite sunt cauzate de acele diferenţe neurologice şi nu sunt rezultatul nepoliteţii intenţionate sau a proastei purtări, şi cu siguranţă nu sunt rezultatul unei „educaţii neadecvate”. Prin definiţie, persoanele cu sindrom Asperger au un IQ normal şi mulţi indivizi (deşi nu toţi) au abilităţi excepţionale sau talent într-un anumit domeniu. Din cauza gradului lor ridicat de funcţionalitate şi a naivităţii lor, sunt deseori văzuţi ca fiind excentrici sau ciudaţi şi pot fi uşor victime ale bătăii de joc. În timp ce dezvoltarea lingvistică pare, la suprafaţă, normală, persoanele cu sindrom Asperger au deseori deficienţe de pragmatică şi prozodie. Vocabularele pot fi extraordinar de bogate, unii copii sunând ca nişte „mici profesori”. În orice caz, persoanele cu sindrom Asperger pot fi extrem de literale şi au dificultăţi de folosire a limbii într-un context social. În acest moment există multe dezbateri referitoare la unde se încadrează exact sindromul Asperger. În prezent este descris ca o deficienţă din spectrul autismului, iar Uta Frith, în cartea sa „AUTISMUL și SINDROMUL ASPERGER”, a descris persoanele cu sindrom Asperger ca „având un pic de autism”. Unii profesionişti consideră că sindrom Asperger este identic cu autismul cu înaltă funcţionare, în timp ce alţii cred că se descrie mai bine ca o dizabilitate non- verbală de învăţare. Sindromul Asperger împărtăşeşte multe caracteristici cu PDD-NOS (deficienţa de dezvoltare pervasivă, nespecificată altfel), HFA şi NLD şi, deoarece a fost necunoscută până acum câţiva ani, mulţi indivizi ori au primit un diagnostic incorect ori au rămas nediagnosticaţi. De exemplu, nu este deloc rar ca un copil care iniţial a fost diagnosticat cu ADD sau ADHD să fie rediagnosticat cu sindrom Asperger. În plus, unii indivizi care au fost iniţial diagnosticaţi cu HFA sau PDD-NOS acum primesc diagnosticul de sindrom Asperger şi mulţi indivizi au un diagnostic dublu de sindrom Asperger şi autism cu înaltă funcţionare. Criterii de diagnosticare pentru tulburarea Asperger, conform DSM IV: Deteriorare calitativă în interacţiunea socială, manifestată prin cel puţin două dintre următoarele: 1. deteriorare marcantă în utilizarea comportamentelor non-verbale multiple cum ar fi privire direct în ochi, expresie facială, posturi corporale şi gesturi de reglare a interacţiunii sociale; 2. nereuşita de a dezvolta relaţii de prietenie corespunzătoare nivelului de dezvoltare; 3. lipsa de dorinţă spontană de a împărtăşi bucuriile, interesele sau reuşitele cu alţi oameni (de ex. prin lipsa de a arăta, aduce sau indica obiecte de interes altor oameni); 4. lipsa reciprocităţii sociale sau emoţionale. B. Modele comportamentale, interese şi activităţi repetitive şi stereotipe restrânse, manifestate prin cel puţin una din următoarele: preocupare acerbă pentru unul sau mai multe modele de interes stereotipe sau restrânse, care este anormal fie prin intensitate, fie prin obiectiv; 2. ataşare aparent inflexibilă la rutine sau ritualuri specifice, nefuncţionale; 3. manierisme motrice stereotipe şi repetitive (de ex. bătaie sau răsucire a mâinii sau a degetului sau mişcări complexe din întreg corpul); 4. preocupare insistentă cu părţi ale obiectelor. Perturbarea cauzează deteriorare clinică semnificativă în ceea ce priveşte zonele sociale, ocupaţionale, etc. de funcţionare Nu există întârziere clinică semnificativă în ceea ce priveşte limbajul (de ex. cuvinte singulare folosite până la vârsta de 2 ani, fraze comunicative folosite până la vârsta de 3 ani). Nu există întârziere clinică semnificativă în ceea ce priveşte dezvoltarea cognitivă sau dezvoltarea abilităţilor auto-ajutătoare corespunzătoare vârstei, comportamentul adaptiv (altul decât interacţiunea socială) şi curiozitatea despre mediul înconjurător în timpul copilăriei. Criteriile nu sunt îndeplinite pentru alte dizabilităţi specifice de dezvoltare sau schizofreni Sindromul Asperger, în viziunea lui Lois Freisleben-Cook Sindromul Asperger este un termen folosit atunci când un copil sau adult are unele trăsături de autism, însă poate să nu aibă întreaga gamă clinică. Există unele dezacorduri despre locul în care se potriveşte în spectrul PDD. Unii oameni cu sindrom Asperger au foarte mult succes şi până recent nu au fost diagnosticaţi cu altceva decât că erau excentrici, absenţi, neadaptaţi din punct de vedere social şi un pic ciudaţi din punct de vedere fizic. Deşi criteriile nu afirmă că ar exista o întârziere semnificativă în dezvoltarea limbajului, ceea ce puteţi vedea este o modalitate „diferită” de folosire a limbii. Un copil poate avea un vocabular nemaipomenit şi chiar să demonstreze hiperlexie, dar să nu înţeleagă cu adevărat nuanţele limbii şi să aibă dificultăţi cu pragmatica lingvistică. Pragmatica socială de asemenea tinde să fie slabă, făcând persoana să pară că funcţionează pe alt sistem. Dispraxia motrice poate fi reflectată într-o tendinţă de a fi neîndemânatic. În interacţiunea socială, mulţi oameni cu sindromul Asperger demonstrează evitarea privirii fixe şi pot chiar să se întoarcă în partea cealaltă atunci când salută pe cineva. Copiii pe care i-am cunoscut îşi doresc interacţiune cu alţii, însă au dificultăţi în a ştii cum trebuie să procedeze. Ei sunt, în orice caz, mai apţi să înveţe abilităţi sociale decât suntem eu sau dumneavoastră apţi să învăţăm să cântăm la pian. Există impresia generală că sindromul Asperger aduce cu sine o inteligenţă superioară şi o tendinţă de a deveni foarte interesat şi preocupat de un anumit subiect. Deseori această preocupare duce la o carieră specifică, în care adultul are foarte mult succes. La vârste mai tinere, copilul poate fi mai rigid şi mai reticent în ceea ce priveşte schimbările sau adoptarea de rutine. Aceasta poate duce la ideea că este vorba de OCD, însă nu este acelaşi fenomen. Multe din slăbiciuni pot fi remediate cu tipuri specifice de terapie, îndreptată spre învăţarea de abilităţi sociale şi pragmatice. Anxietatea care duce la o rigiditate semnificativă poate fi de asemenea tratată medical. Deşi este mai dificil, adulţii cu sindromul Asperger pot avea relaţii, familii, vieţi fericite şi productive.